Cuvinte-cheie: schengen, aqcuis, uniunea europeană, acțiune în anulare, consiliul de justiție și afaceri interne, curtea de justiție a uniunii europene.

1. Introducere și scurtă considerație asupra Acquis-ului Schengen.

Condițiile pentru aderarea la Spațiul Schengen sunt prevăzute în mai multe acte normative ale Uniunii Europene. Printre acestea se numără următoarele: Regulamentul (EC) nr. 1987/2006 precum și Decizia 2007/533/JHA privind Sistemul de Informații Schengen, pe lângă acestea, în cazul Croației, condițiile sunt prevăzute și în dispozițiile Actului Delegat nr. 14883/21 al Consiliului privind concluziile asupra îndeplinirii condițiilor de către aceasta. Toate aceste acte normative ale Uniunii, ale căror alcătuire, formează în ansamblu, Aqcuis-ul Schengen, reprezintă pașii necesari de urmat[1] pe care un stat membru al Uniunii Europene trebuie să îi parcurgă pentru a putea adera la Spațiul Schengen.

Așadar, Aqcuis-ul Schengen este intitulat ca fiind cumulul de măsuri care trebuie să fie adoptate, armonizate și implementate de către statele membre ale Uniunii Europene. Îndeplinirea acestor măsuri care sunt expuse în dispozițiile actelor normative menționate mai sus, precum ar fi rapoartele Frontex[2], instituție care are, pe lângă alte atribuții, verificarea adoptării și integrării condițiilor expuse în actele normative europene de mai sus, precum și menținerea standardului ridicat de securitate (în ceea ce privește fluxul de imigranți) și operabilitate al frontierelor țării membre care dorește să adere la Spațiul Schengen.

2. Despre starea de fapt care privește statul Român și Bulgar în lumina condițiilor de aderare la Spațiul Schengen.

În continuare, România a îndeplinit condițiile tehnice privind integrarea și operarea Sistemului de Informații Schengen încă din anul 2011, fiind, cel puțin din punct de vedere tehnic, cea mai complexă etapă de parcurs, datorită necesității modernizării și conectării sistemelor de verificare, control și informare.[3]

Mai mult decât atât, Comisia Europeană, prin intermediul anchetelor proprii pe care le-a realizat începând cu anul 2021, a ajuns la concluzia faptului că, din punct de vedere tehinc și al cadrului normative, Bulgaria și România îndeplinesc condițiile privind adoptarea Acquis-ului Schengen, aderarea acestora în cadrul Spațiului Schengen fiind posibilă.[4]

Urmând astfel acțiunile Comisiei Europene, Parlamentului Uniunii Europene adopta și el o rezoluție privind aderarea României și Bulgariei la Spațiul Schengen, prin care devoala incertitudinile care au reprezentat un obstacol mai mult politic decât juridic în fața aderării acestor două țări la Spațiul Schengen, în considerentele rezoluției punând accent pe drepturile fundamentale specifice ale persoanelor din cadrul Uniunii Europene, precum și reamintirea cu privire la continuarea respectării principiilor fundamentale cuprinse în Tratatele Uniunii Europene.[5]

În fine, rapoartele întocmite de către instituțiile de audit din cadrul Uniunii Europene (Frontex, Europol, Agenția pentru Drepturile Fundamentale), reprezintă un argument, care, neechivoc, trebuie luat în considerare cu privire la posibilitatea aderării României la Spațiul Schengen, enunțând în mod repetat îndeplinirea de către statul Român, a tuturor condițiilor necesare pentru adoptarea Acquis-ului Schengen.

3. Câteva considerații cu privire la procedura scrutinului desfășurat pentru aderarea statelor la Spațiul Schengen.

Consiliul Uniunii Europene are la bază un sistem de vot tripartit, care, conține trei majorități de vot care trebuie îndeplinite, în mod diferit.

Așadar, sistemul tripartit de vot, conține: majoritatea simplă care presupune votul a minimum 14 state membre ale U.E.; majoritatea calificată care privește votul a cel puțin 55% din statele membre ale Uniunii, care la rândul lor reprezintă minimum 65% din totalul populației a Uniunii Europene; și nu în ultimul rând, cel mai controversat, votul unanim al tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Astfel că, dispozițiile Articolului 132 (1) și (2) din Convenția privind punerea în aplicare a Acordului Schengen[6], stipulează următoarele:

„(1)… Fiecare parte contractantă deține un loc în Comitetul executiv. Părțile contractante sunt reprezentate în Comitet de un ministru responsabil cu aplicarea prezentei convenții; dacă este necesar, acest ministru poate fi asistat de experți, care pot participa la deliberări.”;

„(2)… Comitetul executiv adoptă deciziile cu unanimitate de voturi. El își elaborează regulamentul de procedură; în acest sens, el poate prevedea o procedură în scris de adoptare a deciziilor.”.

Ceea ce rezultă în mod neechivoc faptul că, în privința aderării României la Spațiul Schengen, procedura este clară în ceea ce privește necesitatea votului unanim ale tuturor statelor membre ale Uniunii, fără de care nu există posibilitatea ca vreun stat membru să adere la Spațiul Schengen.

Acest aspect reprezintă un subiect controversat de către societatea civilă, datorită naturii politice și sociale a procedurii, deoarece implică o multitudine de factori extra juridici, deschizând calea unor posibile abuzuri din partea statelor membre ale Uniunii prin întocmai refuzul, chiar de către un singur stat membru, de a acorda votul respectiv, în consecință oprind toate demersurile inițiate pentru aderarea altui stat membru în cadrul Spațiului.

A fortiori, în conținutul Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, respectiv în cadrul Articolelor 237 și 238, se prevăd necesitatea întrunirii unanimității sub rezerva dispozițiilor tranzitorii, și mai mult decât atât, posibilitatea ca abținerea să nu blocheze procesul de scrutin în care este necesară întrunirea unanimității.[7]

4. Cu privire la presupusele carențe ale siguranței delimitării teritoriale în zona Dunării, dintre România și Bulgaria, problema ridicată de Austria în Consiliul J.A.I..

În principiu, din punct de vedere tehnic aderarea separată ar fi posibilă[8], dar, datorită naturii politice a situației date, această posibilitate a fost criticată și chiar exclusă, nefiind posibilă luarea în considerare a aderării doar a României, la Spațiul Schengen.

Acest exercițiu al puterii politice reprezintă o piedică majoră în aderarea celor două țări la Spațiul Schengen, constând într-o conduită abuziva pe care o adoptă Austria. Îndeplinirea condițiilor tehnice de către România, a fost constatată în repetate rânduri prin adoptarea rezoluțiilor și rapoartelor menționate.

Chiar dacă refuzul Austriei ar fi justificat de faptul că aspectele de tip soft law[9] nu conduc la obligativitatea respectării acestora, există totuși un punct de vedere important la care o să ne oprim în continuare, și anume acela al respectării principiilor fundamentale ale Uniunii.

În fine, această cauză sau motiv de respingere poate sta la baza legitimității acțiunii în anulare care poate să fie introdusă împotriva Deciziei Consiliului pentru Justiție și Afaceri Interne.

5. Argumentele care au stat la baza refuzului Austriei în privința aderării României la Spațiul Schengen.

Motivele politice care staul fundamentul conduitei pe care Austria o manifestă prin opunerea vehementă în cadrul ședințelor de Consiliu în materia Justiției și Afacerilor Interne, nu constituie motive juridice temeinice, legale, în consecință ducând la constatarea și reținerea relei credințe, aspect care poate fi criticat de către statul român, sau de ce nu, de către un alt subiect procesual activ al acțiunii în anulare.[10]

După cum am menționat anterior, România îndeplinește toate condițiile necesare impuse prin ansamblul de acte normative europene, având avizul instituțiilor Uniunii, fiind chiar încurajată politic de către Parlamentul European să adere la Spațiul Schengen, astfel încât nu se justifică refuzul stringent de a vota în favoarea aderării.

6. Posibilitatea apelării la mecanismul acțiunii în anulare a unui act normativ european al U.E.

După cum am expus mai sus, ne vom opri la posibilitatea intentării unei acțiuni în anulare împotriva unui act normativ adoptat de către o instituție a Uniunii Europene. Desigur, apelarea la acest mecanism juridic de protecție specific prevăzut în cadrul Tratatului Privind Funcționarea Uniunii Europene, nu este necunoscut, diferiți subiecți de drept apelând în mod constat la acest mecanism.[11]

Motivele care stau la baza posibilității intentării unei acțiuni în anulare, constau în încălcarea efectivă a Tratatului Uniunii Europene, mai exact, a încălcării exprese a Articolului 4 privind Cooperarea loială dintre statele membre ale Uniunii, care stipulează următoarele aspecte:

„În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.

Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”[12]

Aceste dispoziții enunță faptul că fiecare stat membru al Uniunii Europene nu trebuie să contravină obiectivelor Uniunii stabilite prin Tratate, iar mai mult decât atât, având în vedere fundamentele Acquis-ului Schengen, acestea sunt cooperarea loială, întrajutorarea, și respectarea identității naționale ale statului respectiv.

După cum putem observa, motivele politice care stau la baza refuzului Austriei de acordare a votului reprezintă o încălcare în mod neechivoc al principiului Cooperării loiale și al obligativității adoptării măsurilor necesare pentru îndeplinirea obiectivelor Uniunii.

În motivarea refuzării de acordare a votului, constă în lipsa de încredere a rapoartelor de specialitate pe care instituțiile de audit din cadrul Uniunii le-au emis cu privire la îndeplinirea condițiilor tehnice, necesare aderării la Schengen, pe care România le-a parcurs în decurs de un deceniu.

Acquis-ul Uniunii Europene este obligatoriu de respectat din momentul în care statul membru (sau candidat) la Uniunea Europeană, ratifică Tratatul de Aderare prin intermediul forului legislativ propriu, dând astfel valență juridică obligatorie acestui ansamblu de dispoziții normative cuprinse atât în cadrul Tratatelor Uniunii cât și în ansamblul actelor normative derivate ale Uniunii Europene.

Conduita efectivă a statelor membre ale Uniunii este reglementată de aceste principii prevăzute în Tratate, încălcarea acestora sau conduita contrară obiectivelor și principiilor stabilite în actele fundamentale ale Uniunii, atrăgând, după sine, răspunderea pecuniară a statelor membre ale Uniunii.

Presupusa existență a unui interes național cu privire la adoptarea unei decizii în cadrul Consiliului pentru Afaceri Interne[13], nu poate să contravină în mod efectiv principiilor fundamentale ale Uniunii, în consecință demersul efectuat de către un stat al Uniunii contrar rapoartelor instituțiilor Uniunii cu privire la îndeplinirea condițiilor tehnice, precum și contrar rezoluțiilor și actelor adoptate de către Parlamentului European și mai ales de către Comisia Europeană, reprezintă  o încălcare efectivă a acestor principii.

Deși am statuat anterior că acțiunea în anulare se bucură de o utilitate însemnată datorită capacității acestui mecanism juridic, de a supune judecății legalitatea actului normativ european adoptat[14], trebuie să ne aplecăm mai mult asupra a ce înseamnă răspunderea statului pentru conduita pe care o are în raport cu îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene.

Dacă răspunderea pentru neîndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene reprezintă o posibilitate ca, eventual, Comisia Europeană să pornească o procedură de infringement împotriva statului care adoptă o astfel de conduită, putem observa faptul că răspunderea statului membru poate fi atrasă și din cauza unei modalități de a acționa în cadrul exercitării unor drepturi și obligații, precum și în cazul refuzului efectiv de a acționa.[15]

Așadar, motivul temeinic care ar putea reprezenta cheia în acțiunea în anulare îndreptată împotriva Deciziei Consiliului de Justiție și Afaceri Interne, ar consta tocmai în nerespectarea rapoartelor care constată îndeplinirea condițiilor, actelor normative europene subsidiare care dispun faptul că în urma îndeplinirii condițiilor specifice impuse întocmai de aceste acte, România va putea adera la Spațiul Schengen, în caz contrar nefiind permisă punerea pe ordinea de zi în cadrul ședințelor din Consiliu, a discuției privind aderarea.

Acest aspect aduce în discuție nelegalitatea sau legalitatea actului normativ respectiv, ca și o consecință a faptului că nu respectă actele normative europene emise anterior adoptării Deciziei Consiliului[16] (Decizie care trebuie să respecte ordinea de drept, sau mai bine spus, cadrul normativ al Uniunii Europene), și care poate să conducă la lipsa efectelor juridice ale aderării Croației la Spațiul Schengen, în cazul admiterii acțiunii în anulare de către Curtea de Justiție a U.E., rămasă astfel definitivă.

Desigur, un lucru de nedorit reprezintă tocmai împotrivirea Croației la o repunere ulterioară pe ordinea de zi a ședințelor Consiliului, aderarea României la Spațiul Schengen, datorită acțiunii în anulare pe care România ar putea să o promoveze înaintea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Legalitatea actului normativ european este definită prin analiza motivelor de fapt și de drept existente la momentul când actul normativ a fost adoptat[17], astfel că problema legalității procedurii de adoptare a actului respectiv nu poate să fie criticată sub aspectul legalității, însă aspectele ce pot să fie criticate constau în motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului normativ european.[18]

Deși din punct de vedere juridic, intentarea unei acțiuni în anulare care să conțină motive temeinice în legătură cu anularea actului normativ european, disponibilitatea nu reprezintă drept care poate să fie exercitat liber, însă nu fără a exista consecințe pe plan politic pentru un stat membru al Uniunii Europene. În fundament, Uniunea Europeană reprezintă înfățișarea efectivă a democrației funcționale[19], dând astfel posibilitatea statelor membre de a-și exprima acordul în privința adoptării sau nu a anumitor acte din anumite domenii care nu sunt delegate în competența Uniunii, justificată de păstrarea interesului național și intangibilitatea suveranității.

Noutatea este reprezentată de chiar motivul pentru care un stat membru al Uniunii Europene, sau chiar un cetățean (având calitatea unui demnitar european, funcționar public, sau alte asemenea)[20] ar putea să introducă o acțiune în anulare înaintea Curții de Justiție a U.E., creând astfel un precedent prin care Curtea și-ar mări capacitatea de coercitivă prin care ar putea să impună statelor membre obligația de a înceta acțiunile care privesc încălcarea principiilor fundamentale ale Uniunii și obiectivele acesteia, precum și de a acționa în vederea eliminării obstacolelor de natură să pună în pericol obiectivele și misiunea Uniunii Europene.

Nu pot să lipsească însă precizările cu privire la forța de coerciție pe care o deține o hotărâre de anulare a actului normativ european, Curtea dispunând, totodată, adoptarea unei conduite care să nu mai contravină ordinii de drept european și obiectivelor Uniunii, prin aplicarea unei sancțiuni pecuniare[21] care să compenseze încălcarea actelor normative europene de către statul intimat din cadrul acțiunii în anulare.

Mai mult decât atât, încălcarea per se a Articolului 3 din cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană[22], constituie de asemenea un motiv adițional pe care petentul (fie stat membru al Uniunii, fie având calitatea procesuală de persoană neprivilegiată)[23], le-ar putea indica în motivele de drept pe care petenții le pot dezvolta, ținând cont de raportul juridic dedus judecății, ca și consecință a nerespectării principiilor și obiectivelor fundamentale ale Uniunii Europene.

Precizări finale

În ceea ce privește mecanismul juridic al acțiunii în anulare această situație de fapt aduce o noutate în ceea ce privește obiectivul care poate să fie promovat prin intermediul intentării acțiunii înaintea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

De precizat însă că prin intermediul acțiunii în anulare, din punct de vedere juridic, dispoziția aparține subiectului de drept care a fost prejudiciat prin emiterea unui act normativ european contrar ordinii de drept a Uniunii, și care pune în pericol obiectivele Uniunii Europene.

Chiar dacă s-ar contura un precedent în ceea ce privește posibilitatea ca statele membre ale Uniunii Europene să tragă la răspundere (prin intermediul obligării la plata unei sancțiuni pecuniare ca și rezultat al admiterii acțiunii în anulare și eventual recurgerea la procedura de infringement pentru nerespectarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene), statele membre vor ține cont tot timpul de factorul politic care implică funcționarea Uniunii Europene.

Este complex de tratat cazul în care, datorită împrejurărilor și circumstanțelor care pot să existe în cazul afectării stării de drept a unui stat membru (precum ar fi Croația), statul membru lezat în drepturi ar intenta acțiunea în anulare a actului normativ european, afectând în mod profund conexiunile politice cu statul membru care poate avea calitatea de terț față de acțiunea de anulare.

În fine, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune în cazul acțiunii în anulare a actului normativ european este de două luni (care curge de la data la care s-a publicat actul normativ european, data de la care instituția a fost notificată de către petent sau, în anumite cazuri, atunci când a luat la cunoștință de măsura adoptată)[24] . Acest termen scurt poate să pună o presiune semnificativă asupra corpului reprezentativ pe plan extern și intern în cadrul U.E. al statului lezat, fiind posibil ca acesta să renunțe la posibilitatea intentării unei astfel de acțiuni, tocmai din prisma faptului că s-au inițiat demersuri politice inter-statale, care pot să conducă la o alternativă soluționare a fondului problemei.

Bibliografie

Cărți:

1. Koen Lenaerts, Ignace Maselis, Kathleen Gutman, EU Procedural Law, Oxford EU Law Library of Oxford University Press, United Kingdom, 2014.
2. Paul Craig, Gráinne de Búrca, EU Law, Text, Cases and Materials, Fifth Edition, Oxford University Press, United States, 2011.
3. în Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, European Union Law Cases and Materials, Second Edition, Cambridge University Press, Cambridge, United Kingdom, 2010.
4. Hermann-Josef Blanke, Stelio Mangiameli, Treaty on the Functioning of the European Union – A Commentary Hermann-Josef Blanke Stelio Mangiameli Editors, Volume I: Preamble, Articles 1-89, Springer Cham, Springer Nature Switzerland AG, 2021.
5. Manuel Kellerbauer, Marcus Klamert, and Jonathan Tomkin, Commentary on the EU Treaties and the Charter of Fundamental Rights, Oxford University Press, Oxford, United Kingdom.

Tratate, Convenții:

1. Tratatul privind Uniunea Europeană.
2. Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
3. Convenția privind Implementarea Acordului Schengen.

Regulamente, Directive, Decizii, Acte Delegate, Tratate, Legi:

1. Regulamentul (EC) No 1987/2006 .
2. Decizia 2007/533/JHA privind înființarea, funcționarea și utilizarea celei de a doua generație a Sistemului de informații Schengen (SIS II).
3. Decizia 2010/365/EU din data de 29.06.2010 al Consiliului Uniunii Europene, privind dispozițiilor acquis-ului Schengen referitoare la Sistemul de Informații Schengen în Republica Bulgaria și România.
4. The Single Permit Directive (2011/98/EU).
5. Actul Delegat nr. 14883/21.
6. Legea nr. 157 din 24 Mai 2005 privind ratificarea Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeana.

Rapoarte, Rezoluții:

1. Rezoluția nr. 2022/2852(RSP) din 18.10.2022 al Parlamentului European privind Aderarea României și Bulgariei la Spațiul Schengen.
2. Decizia Consiliului din 29 iunie 2010 privind aplicarea dispozițiilor acquis-ului Schengen referitoare la Sistemul de Informații Schengen în Republica Bulgaria și în România.
3. Minuta privind Evaluarea Schengen nr. 9166/4/11 REV 4 a Consiliului Uniunii Europene cu privire la România.

4. Raportul nr. 15072/22 al Comisiei Europene cu privire la misiunea de constatare a aplicării Acquis-ului Schengen și evoluțiile acestei aplicații începând cu anul 2011.

Jurisprudență:

1. C-643/15 ȘI C-647/15 Slovacia ȘI Ungaria împotriva Consiliului Uniunii Europene, din data de 6 septembrie 2017.
2. Tribunalul Uniunii Europene, Camera a opta, Case T-326/07 Cheminova și alții v. Comisia, din data de 3 septembrie 2009.

[1] Pe lângă altele, aceste mențiuni sunt prevăzute și în cadrul Tratatelor de Aderare la Uniunea Europeană, cum ar fi de exemplu Tratatul din 25 Aprilie 2005 privind Aderarea României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005.

[2] A se vedea „Frontex Strategic Risk Analysis 2022”, document disponibil pe site-ul web al instituției, https://frontex.europa.eu/. – Accesat în data de 11.01.2023.

[3] A se vedea minuta nr. 9166/4/11 REV 4 al Consiliului Uniunii Europene din data de 21 Octombrie 2011.

[4] A se vedea Raportul nr. 15072/22 al Comisiei Europene cu privire la misiunea de constatare a aplicării Acquis-ului Schengen și evoluțiile acestei aplicații începând cu anul 2011.

[5] A se vedea Rezoluția nr. 2022/2852(RSP) din 18.10.2022 al Parlamentului European privind Aderarea României și Bulgariei la Spațiul Schengen.

[6] Acord pe care România l-a ratificat prin Legea nr. 157 din 24 Mai 2005 privind ratificarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană.

[7] Pentru detalii, a se vedea Art. 237 și Art. 238 din cadrul Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, versiunea consolidată.

[8] Supra nr. 5.

[9] Expunerea avantajelor și dezavantajelor modalității de coerciție de tip soft law se poate consulta în Damian Chalmers Gareth Davies Giorgio Monti, European Union Law Cases and Materials, Second Edition, Cambridge University Press, Cambridge, United Kingdom, 2010, para. 6, pag. 102.

[10] Referitor la calitatea procesuală activă pe care subiectul de drept în cadrul acțiunii în anulare o poate avea, se poate consulta Manuel Kellerbauer, Marcus Klamert, and Jonathan Tomkin, Commentary on the EU Treaties and the Charter of Fundamental Rights, Oxford University Press, Oxford, United Kingdom, 2019, para. 2, pag. 1818.

[11] Cu titlu de exemplu, se poate observa utilitatea de care se bucură intentarea unei acțiuni în anulare a unui act normativ european, care aduce atingere drepturilor și intereselor persoanelor legitime. Motivul pentru care statele membre ale Uniunii au intentat acțiuni în anulare, constau în special în privința fluxului de imigranți, precum ar fi Hotărârea din 6 Septembrie 2017 privind cauzele conexate CJUE C-643/15 ȘI C-647/15 Slovacia ȘI Ungaria împotriva Consiliului Uniunii Europene, hotărâre disponibilă aici: https://eur-lex.europa.eu/legal content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:62015CJ0643&from=ro. – Accesat în data de 20.01.2023.

[12] Articolul 4 din cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană expune în mod general principiile care trebuie să fie respectate în toate cazurile de către statele membre ale Uniunii, atunci când au ca și obiectiv îndeplinirea misiunilor ce decurg din Tratatele Uniunii Europene.

[13] Pentru detalii, se poate consulta Paul Craig, Gráinne de Búrca, EU Law, Text, Cases and Materials, Fifth Edition, Oxford University Press, United States, 2011, para. 2, pag. 133.

[14] A se vedea Articolul 263 și urm. din cadrul Tratatului pentru Funcționarea Uniunii Europene.

[15] Pentru consultații Koen Lenaerts Ignace Maselis Kathleen Gutman, EU Procedural Law, Oxford University press, Oxford, United Kingdom, 2014, para. 3, pag. 168.

[16] Ca de exemplu Decizia 2010/365/EU din data de 29.06.2010 al Consiliului Uniunii Europene, privind dispozițiilor acquis-ului Schengen referitoare la Sistemul de Informații Schengen în Republica Bulgaria și România.

[17] Op. Cit. Koen Lenaerts, Ignace Maselis, Kathleen Gutman, para. 3, pag. 388.

[18] A se vedea Tribunalul Uniunii Europene, Camera a opta, Case T-326/07 Cheminova și alții v. Comisia, para. 76–77, din data de 3 septembrie 2009.

[19] Idee dezvoltată în, Hermann-Josef Blanke, Stelio Mangiameli, Treaty on the Functioning of the European Union – A Commentary Hermann-Josef Blanke Stelio Mangiameli Editors, Volume I: Preamble, Articles 1-89, Springer Cham, Springer Nature Switzerland AG, 2021, para. 58-59, pag. 91-92.

[20] Supra nr. 11.

[21] Op. Cit. Koen Lenaerts, Ignace Maselis, Kathleen Gutman, para. 3-4, pag. 213.

[22] În principiu, adoptarea unei conduite abuzive a unui stat membru al Uniunii Europene, constă în efectul direct pe care îl are asupra valorilor și obiectivelor Uniunii Europene, iar în mod indirect, asupra cetățenilor Uniunii, care se bucură de o serie de dispoziții care protejează drepturile fundamentale cuprinse în cadrul Chartei sau chiar C.E.D.O., i.e. Spațiul de Libertate Securitate și Justiție.

[23] Supra nr. 11.

[24] Op. Cit. Manuel Kellerbauer, Marcus Klamert, and Jonathan Tomkin, para. 52, pag. 1836.